just because the sky turned from grey into blue

Un paradox bun imi face ziua. Nu-i nimic mai savuros decat o antinomie la care sa te muncesti sa-i gasesti loc.... Poate doar ursuletii Haribo
Ei bine, paradoxul saptamanii mele e urmatorul: Ma intreb cum de premiul cel mare pe care mi l-am adjudecat incape in palma mea dreapta.

...and so i face the final curtain...

Sunt doi oameni cu un lucru in comun in lumea asta. Amandoi au un 4x4 de la Nissan. Unul locuieste la munte, intr-o cabana faina dar greu accesibila iar celalalt pe Primaverii. Cel de pe Primaverii e teribil de multumit, masina lui se comporta tzais pe drumurile prost asfaltate de Bucuresti. Celalalt isi blesteama in fiecare zi cadranele de pe bord cand ramane cu masina in drumul forestier, drum cursiv ca Iliescu in engleza. Masina-i buna, nu incape vorba. Dar, nepregatita pentru drumuri de munte, cedeaza repejor, cu siguranta.
Prin urmare, e vorba de context. Mereu e vorba de context. La fel e vorba de context cand iti vezi cel mai bun prieten pe care-l stii de gentleman, sa se comporte ca o bruta. In aceeasi masura e vorba de context cand auzi o cucoana classy injurand in traficul infernal. Tot de context tine si faptul ca m-am foit pe scaun fara sa ma ridic la premieri.
Contextual vorbind, am dat-o nasol. Motivele conteaza mai putin, scuzele si mai putin. Conteaza sa ridic capul, sa vad unde am gresit si sa imi aleg un "context favorabil" data viitoare. Cu toate astea, o sa va scutur putin, domnilor jurati:)

Fara ranchiuna, fara suparari, as vrea sa va cer raspuns la o intrebare simpla, dupa ce va explic, pe numere, de ce am ales strategia asta.

Prietenie. Probabil tineti minte ca am mizat pe prietenie ca valoare principala, nu unica. Din trei motive, "mari si latte". Rezumam:

1. Prietenia detine in contextul social cele mai multe trairi emotionale iar atasamentul fata de un brand este cu mult mai valoros cand aduce in tema un astfel de concept.
2. Al doilea argument, deductibil, de altfel, este faptul ca prietenia se bazeaza pe comunicare iar marea majoritate a studentilor si elevilor sunt intretinuti de parinti (o foarte mica parte ajung sa joace la bursa, din gresealaJ) prin urmare, bugetul lor (precum a fost specificat si in brief) nu este permisiv. Asadar, de la 20 de centi la 1 cent pe minut e o reducere substantiala pentru ei. Mergand mai departe, o persoana din targetul Youth al Vodafone nu va putea trece pe alta retea decat insotita de prietenii apropiati cu care comunica des. Simplificand, e necesar sa atasezi in portofoliul prieteniei dintre clienti particula Vodafone.
3. Valoarea de brand “Traieste fiecare clipa” tine de latura noastra sociala. Nu am avut multa experienta cu clienti dar un lucru stiam sigur: prietenii te fac sa te simti bine. Cand faceam boroboate si toata lumea era pornita pe noi, prietenii ne ofereau un umar, indulcind amarul banilor de buzunar taiati si orelor de pedepse. Inversand, atunci cand cautam apreciere si recunoastere pentru chestia grozava pe care tocmai am facut-o, mergem la prieteni. Chiar si atunci cand nu ai facut nimic bun sau rau dar VREI sa faci ceva... cu prietenii limita e dincolo de nori.

Ei bine, exista motive ulterioare pentru care am mers pe partea asta in planning… Mai la suprafata, mai usor de dedus… dar, aparent, pentru astia de nu’s in advertising..:

1. Vodafone a exclus din executie orice forma de spot video, jingle radio sau alte asemenea ATL-uri clasice. A fost, la inceput, dezavantajul nostru. Dar s-a schimbat in avantaj (pentru noi, cel putin), cand am descoperit ca putem face ceva iesit din comun. Ei bine, clientul nu a exclus posibilitatea executiei clasice pentru ca nu ne-am fi priceput. Vodafone a ales sa facem neconventional pentru ca au deja un brand bine conturat, o valoare de brand puternica si putere enorma de piata. Ei au vrut doar sa le continuam idea spoturilor. Sunt sigur ca stii cat de dificil e cand cineva vine cu partea creativa la care trebuie sa adaugi pe nepusa masa, in acelasi context, lucuri care sa aiba noima si inteles cu ce a fost facut inainte. Daca nu stii, iti zic eu… e dificil.
2. Cand am intrebat ce nu a placut din campanie, un membru din juriu mi-a atras atentia ca ne confundam conceptul de planning cu Cosmote. Inseamna ca e o confuzie mare in advertising. Oamini buni, mi-e rusine sa va spun asta... dar prietenia e o valoare de brand sine qua non mai ales pentru ditamai corporatia de comunicare. Confuzia asta pleaca, daca e dupa cum spuneti voi, de la Cosmote, ajunge la Bergenbier, opreste in statie la Joe, isi croieste drum printre Sprite si Coca-Cola, Unirea si Cava d’Oro si isi continua periplul prin noaptea strategiilor. Pai bine, dragilor... dintr-o idee de strategie voi ati tras concluzia ca mergem pe conceptul Cosmote? Unde s-a mai vazut la Cosmote tonomat de prieteni? Sau Ringul ala fain pe care nu l-ati inteles mult prea bine (aici imi asum responsabilitatea pentru prezentare)?

Alea's intrebari retorice.. Dar va provoc prieteneste sa va puneti la incercare imaginatia, sa vedeti executiile pe strada si sa-mi spuneti, acum ca ati aflat ce n-am spus la prezentare si ca, sper eu, mai aveti synopsisul:

Ati fi facut o campanie mai tare, avand in vedere constrangerile?

A... si sa nu uit... era vorba de o campanie de neconventional de 12 luni. Yup, un an intreg.

I dare you to answer:)

In sfarsit... va provoc sa gasiti alte branduri ale caror valori includ si prietenia. Bineinteles, printre altele...

later edit: M-am linistit. Ce cautam sa vad, de fapt, e interesul pentru jurizare. Argumentele pentru care campania noastra nu era considerata buna nu ma multumeau nicidecum. Dar vorbind in continuare cu {cenzurat cu voia lui} am descoperit ca interes a fost. Am mai descoperit si unde gresisem. De fapt a fost mai mult o confirmare la ceea ce stiam... vedeam unde o dadusem aiurea dar nu stiam daca sunt in consens cu juriul. In fine, toate bune si frumoase acum, o sa scriu ce am invatat si ce va recomand calduros pentru la anul, mai tarziu pe blogul echipei. Mai tarziu in sensul de zile... acu' nu-mi permite scoala mai mult.

Buna seara, idee, te-astept ca si cand...

Detest sa am obiceiuri si nu suport lucrurile care sa ma defineasca pe o perioada lunga de timp.

Dar de nevoie am incercat sa fac o lista cu momentele mele creative si similaritatile lor. Nimicuri. Singurul lucru care se repeta parea a fi noaptea. Si cum mie imi plac noaptea si copacii, ploaia si drumul nicaieri, ieri noapte am uitat sa semnalizez dreapta la Han si am mers tot inainte. Prin ceata, printre copaci, in ploaie. Am iubit bucuria cu care gustam din peisajul de pe parbriz, atat cat mi-a permis o iesire fortata pe motiv de deadline...
Si am realizat ca anatomia pe care o invatam in scoli e un mare cacat fiindca m-am simtit in interior putin tras de par. Prin urmare, promit solemn sa nu ma mai violez in halul asta si sa imi pastrez atat de tainica bucurie a ploii si a noptii si a copacilor si a muzicii din ele doar pentru mine. Nu pentru viitorul meu portofel, nu pentru colegele mele foarte, foarte dragi (mi-s tare tare dragi, repet) ci pentru mine. Si daca nu reusesc sa imi revin... si nu vom putea veni nici unul cu idei de campanie puternica si daca o sa luam nota cea mai mica la final, in inima mea voi fi impacat si voi sti ca oricand (va vrea, desigur) poate sa iasa o idee care sa va nenoroceasca tabela de jurizare si sa va mature pe toti de pe jos. Si mi-am dat seama ca astfel de idei se tin cu mare grija de sine si cu minima violare interioara. Deci iarta-ma Bogdan, promit sa nu se mai repete!


-Ideile din campania pentru Politia Romana, mi-au iesit din copilul din mine, deci nu-i rost sa fortez mai departe daca nu vine de la sine.

Asadar, imi pare rau OC... dar anul asta, daca nu da Bunul si ne vine o idee geniala, v-am frecat scaunele degeaba.
Id Est, experienta avem, sanatosi sa fim sa pot sa va oripilez.

Nu, sincer... nu va asteptati la nimic grozav. Eu unul o sa fiu cat se poate de banal daca nu ne vine ideea cu care sa va maturam. Asta se subintelege.
Dar era nevoie de confirmare.

Si uite-asa, incep periplul meu prin lumea mea

Deadline creatie logo - 31 martie.
Timp util creatie - 4 zile
-----------------------------------
=>Aiurea'n tramvai


Cand inchid ochii mai ales, o vad ca pe o rampa de lansare. Ma imbrac in Evel Knievel si sub lumina aplauzelor si ropotul de reflectoare, ma indrept catre ea. Ma sui pe logo, imi desfac proiectul si zboooor. Dedestubtul meu, viermele - blazaj isi casca molatec cloaca grozava, gata sa ma cuprinda. In slow-motion, ca in filmele oldskool, pleata imi zboara in vant iar eu plutesc cu ochii inchisi si o grimasa orgasmica pe fata. Contrastul dintre linistea mea absoluta de fat in pantece si pericolul de sub mine toropeste privitorul. Ma asteapta lumea mea dincolo. Dar o sa ajung la mal?
Nu stim inca, vom vedea.


Olimpiada Comunicarii ma incanta. Pot sa ma arunc de pe ea in sus si lumea ar fi a mea.
Daca inving.


Si uite-asa
incep periplul meu...
prin lumea mea.

Copilarie veche VS copilarie noua

Caramida noua, da Doamne sa ploua! Recent am vazut pe youtube (as putea sa dau embeded dar nu identific mesajul textului urmator cu mesajul melodiei deci dau doar linkul: http://www.youtube.com/watch?v=BYwr2CpGw48 ) o piesa in care se prezinta diferentele de lifestyle ale celor ce au fost copii si ale celor ce sunt inca. Nu e prima oara cand aud mesaje stereotip de gen "pe vremea mea" dar parca imi starneste repulsie faptul ca acum le aud din guri proaspat deschise si minti semiluminate.

E ceva cand imi spune baba de la paine cum era "pe vremea" ei. O inteleg. Viata ei e penumbra. Acum rumega incet cu gura fara dinti din toate amintirile iar ecourile vietii ei vibreaza viata in jumatatea de trup care inca n-a trecut "spre lumina alba". Dar minti in bobocul varstei, ale unor indivizi despre care se presupune ca isi traiesc viata (si se bucura de ea), sa priveasca cu repulsie copii si superficialitatea lor si sa-si exprime dezgustul cu atata pedanta si competenta asumata ma depasesc pe de-a'ntregul.

Pentru cei care impartasesc ideea "melodiei" de pe youtube, o s-o iau cronologic:
1.Bunicii nostri se bucurau daca, pe toloaca, aveau o minge din carpe. Asa erau de saraci incat carpele se gaseau greu. Deh, oamenii purtau ce aveau pana la uzura terminus. Si traiau fericiti. Parintii lor, strabunicii nostri, erau fericiti.
2. Parintii nostri erau cei mai tari cu o minge artex, mai sus de atat nu se putea. Magnetofoanele... deh, erau la moda mare si frecventa mica, nu toata lumea avea asa ceva. Cat despre semicursiere, mai mai ca posesorul uneia simtea pe fata (pe langa vant) privirile invidioase si admirative ale celor din jur. Parintii lor, bunicii nostri, erau fericiti stiindu-i.
3. Noi am crescut cu napolitane Kuku-ruku (bun si duce, doar cu crema de cacaooo), bomboane fondante, suc Tropicana, praf de suc Tang, Pepsi la litru al lui nea' Nicu si restul pomelnicului pe care-l face soloistul piesei youtubiene. Pe langa dulciuri, unii dintre noi mai norocosi aveau tastaturi Felix si HC98 cu care dadeai comanda "draw 99" si daca aveau si mai mare noroc, pupau si casetofon cu jocuri pe caseta. De aici in sus, erau doar cei pe care nu-i vazuse nimeni dar despre care toata lumea auzise: posesorii de console Sega originale. Ei bine, ei erau legende in picioare. Pe langa astea, tin minte de pufuletii mari de Braila, seminte la 1000 de lei, Pegas... Dulce ne era viata. Parintii nostri erau fericiti, vazandu-ne.
4. Intru in supermarket. Aleile cu dulciuri sunt cam de aceeasi marime cu aleea pe care ma trageam cu Pegasul meu de care eram extrem de mandru. Prin ele, cei mici nu se inghesuie decat insotiti de mama. Intr-adevar, maselutele lor cer dulce... dar nici ei nu stiu ce, mai exact. Fratii lor mai mari cauta pe google cate glucide are, cu adevarat, ciocolata X. Dupa aia, fac un WoW mic, eventual "un dust sau un aztec". Parintii lor sunt fericiti... cateodata.

Si uite-asa ne-am incheiat periplul cronologic. Visavi de comportamentul celor mici:

Psihologii certifica faptul ca cei mici, de pana la 7 ani imprima comportamentul parintilor (sau al idolilor lor) in propriul comportament. Or, parintii copiilor de astazi nu sunt tocmai cei care comenteaza cu atata negativism de proprii lor copii pe care nu-i mai multumeste nimic? Dar pe parinti ce-i multumeste? Bunicul meu nici macar nu i-a propus tatalul meu sa aleaga drumul pe care l-a ales. Tatal meu (slava Domnului, norocul meu, desi nu cred ca au facut multi la fel) nu mi-a impus sa fac nimic. Cei de astazi vor copilul la pian, la cea mai buna gradinita cu profil de engleza, la Colegiul National (o mare cloaca in care nu inveti ce sunt animalele ci inveti sa fii tu unul), la master la facultatea X si doctorat la Y. Bineinteles! Atunci ii va fi bine, zice parintele sau. Asa o fi?
... Da. (tensiune, publicul asteapta cu sufletul la gura) ...
Buzzzzzzz, raspuns gresit! (trapa se deschide si parintele-complex cade in nebuloasa realitatii. Ahhh! Dura cadere, nene. Publicul aplauda.)

Si pana la urma, ce ii face pe cei mici sa nu fie atat de fericiti?
Ein. Parintii n-au reusit prea multe in viata din varii motive iar acum copilul invata de-i sare capu' ca sa recupereze si ce n-a invatat taticu' sau mamica. Lasa mama, sa fii tu realizat si fericit. Cand frate? Cu derivatele in mana pe buda, sau intre facultati, in vacanta de vara, cu bibliografia selectiva?
"Pai bine, vrei sa spui ca n-ar mai trebui sa invatam nimic! Pai ajungem o societate de depravati in ritmul asta."
Nu. Tot ce vreau sa spun e ca nu invatatul, neaparat, ne face fericiti. In afara de Andra, colega mea tocilara. Invatatul e bun da' cu mult mai bun cand inveti ce-ti place.

Zwei. Atata stress.... atata cearta... serviciul e nashpa uneori (mai ales cand trebe sa fac WEENUS la sfarsitul lunii ), banii nu-mi ajung si nu inteleg de ce, ce hartie igienica sa pun in baie?
Drei. Sunt o rotitza esentiala intr-o corporatie multinationala de succes. Sunt sigur ca eu am adus particula "succes" in constructia de mai sus. Sau cel putin asa imi spune managerul meu.. Eu pot. Eu vreau. Si totusi, revenind, eu mi-am vazut-o azi? De la boom-ul migratiei rural-urban care la noi a inceput o data cu vremea lu' ceashca si pana astazi, observam cat de mici suntem in metropolele noastre. Femeia din tramvai are haina la fel cu femei-mea, eu conduc masina firmei identica la model si culoare cu cea a colegului meu, tv-ul meu e la fel de obsolit ca al madamei Verzescu de la 3, in fine... sunt un nimeni, nicaieri. Deci am nevoie de mandria si de stima de sine pe care mi-o aduce exercitiul yoghin numit "lucru in corporatie sau companie de 300+ de angajati". In schimb, Dumnezeu e un Cuvant uitat in constructia aia de langa scoala lu' fi-tu....aaa..... cum ii zice..... asa, biserica... Locu acela une merjem can' botezam, cununam, dam de greu spiritual si avem nevoie de soul-building (trendy termen, eh? fii atent, inchipuie-ma mestecand ciunga la misto si rostind cuvantul de mai sus. Asa-i ca arat ciumeg?).
Toata lumea isi pune increderea doar in sine, nimeni nu mai stie sa se piarda in recunostinta... Si cat de gri ar arata lucrurile, nu-i tot. Mai nou, lumea nu se intoarce catre Biserica nici cand da de greu. Ca cica are mustrari de constiinta ca se duce acolo doar cand intra in belea si cand ii e bine nu. Pai du-te frate si cand ti-e bine dar numa' dute si acu', ca Dumnezeu nu o sa-si asume sloganul "Quid pro quo" cand ai nevoie de el. Te primeste si asa, cu tot greul tau, chiar daca nu L-ai mai chemat de ani, cat timp a fost ok. Esti copilul Lui si se bucura ca te vede in casa Lui si ca iti aduci aminte de tine in El.
Concluzionand, ie clar. Fii fericit si bucura-te in pana mea de ce ai, ca sa nu ajunga si copilul tau la fel de depresiv. Sau macar, ai grija "bre" sa nu devii un cocalar care, cu shocolata calda in fata, sa rumegi ca babuta din ce-ai trait. Mai ai vlaga in tine...
"Hai sa mai traim, toti viata pe pamant, hai sa mai traim un pic, Haideti sa vedem cum e'n mileniul trei. Si'n mileniul trei vom fi." She frumos, uai...